Fata cu caciula alba

     Ridic privirea si o vad, paseste sigura pe ea, nu se uita nici in stanga, nici in dreapta, ci doar inainte, patrunzand cu privirea ei agera pana si sufletul meu intunecat. Tenul ei stralucitor radiaza parca esenta sufletului sau.Se opreste la doar cativa metri de mine si imi ia suflarea. Indraznesc doar o clipa sa ii intersectez privirea, si atunci vad tot.
     Vad cum ar putea sa rada, vad cum ar putea sa planga, simt sufletul ei vast si cat ar avea de oferit, vad in ochii ei un munte de lumina, si imi feresc privirea. Imi imaginez cum as putea sa o tin de mana cand ar avea nevoie de un sprijin, cum as putea sa o fac fericita, imi imaginez o viata intreaga alaturi de ea. Inima se opreste, ca si timpul si spatiul, iar imaginile se deruleaza pe retina cu o viteza ametitoare.
     O smucitura sesizabila ma trezeste insa la realitate, si imi dau seama ca a venit statia mea, prin coincidenta si statia ei. Ajung in spatele ei si merg incet, memorand fiecare frame al actiunii. Ea intoarce usor privirea si ma observa, dar isi continua inaintarea hotarata, nebagand in seama prezenta omului strain ce urca scarile chiar in spatele ei.
    Drumurile noastre in scurt timp devin divergente, dar sufletul tanjeste la inca o privire asupra ei, o imagine ultima pe care sa o pastreze in taina cu cea pe care l-a impresionat cu simpla ei privire. Dar nu o gaseste, scruteaza in stanga si in dreapta dar este prea tarziu. Incearca din nou si din nou, dar rezultatul ramane neschimbat, ea facandu-se nevazuta prin multimea de suflete albe, negre si gri.
     Vad din nou doar pasii mei, prin zapada alba-gri, si ma gandesc si imi zambesc mie.. tocmai am cunoscut-o pe fata cu caciula alba, ce imi va ramane vesnic necunoscuta.