Se facea ca eram invaluit intr-un intuneric salbatic din toate colturile interioare ale mele. Zidurile exterioare inca rezistau, create fiind in timpuri de mare disperare. Create pentru a stavili si a proteja.
Eram asediat insa din interior, prins in capcana darului ce trebuia sa ma salveze, ma invarteam spre o spirala a nepasarii si a neputintei din care cu greu avea sa ies viu. Privirea imi obosise sa tot caute brese in acest neant de netraire, de nesentiment, de nimic.
Intr-un gest de razvratire interioara m-am agatat de puterile pe care le-am mai regasit si am inceput sa asediez poarta.Am aruncat in ea cu ce aveam, am dat cu umarul in ea, am izbit-o, scrasnind din dinti, cu o furie nebuna. Imi simteam respiratia grea si apasata.
Nimic. Nici macar o miscare.
Un gand clar m-a izbit ca o raza de soare intr-o zi senina, care te orbeste si te uimeste ca nu ai realizat asta pana acum. E cetatea mea, sunt zidurile mele care vor raspunde la ce zic eu. Trebuie doar sa ridic mana in semn de comanda, iar ele se vor deschide.
...De ce nu le deschid?
